Author: Raluca Cimpea

În 1968, psihologul Robert Rosenthal a făcut un experiment simplu, dar cu rezultate tulburătoare. A spus unor profesori că anumiți elevi — aleși complet aleatoriu — sunt „extrem de talentați” și urmează să înflorească. La sfârșitul anului, acei elevi chiar au performat semnificativ mai bine decât restul clasei. Nimeni nu le schimbase programa. Singura diferență? Așteptările profesorilor față de ei.

Fenomenul se numește efectul Rosenthal — sau profeția care se autoîmplinește. Și funcționează la fel de bine, sau de rău, în echipele de proiect.

Gândește-te la asta: când crezi că un coleg nu va livra la timp, îi dai mai puțin context, verifici mai des, intervii înainte să apară problema. El simte lipsa de încredere, se blochează, livrează mai slab. Ai avut „dreptate” — dar tu ai creat acel rezultat. Pe de altă parte, când spui cuiva „știu că poți gestiona asta”, creierul lui înregistrează așteptarea și lucrează să o confirme. Oamenii tind să se ridice la nivelul la care sunt văzuți.

Mecanismul e subtil: așteptările se transmit prin limbaj non-verbal, prin cât de mult explici, prin cine primește taskurile importante și cine le primește pe cele simple. Nu ai nevoie să spui nimic explicit — echipa ta citește semnalele oricum.

Ca project manager, asta înseamnă că modul în care îți privești echipa nu e neutru. E o decizie cu consecințe directe asupra performanței proiectului. Nu e vorba de optimism naiv — e vorba de a înțelege că așteptările tale sunt o unealtă de management la fel de puternică ca orice plan Gantt sau matrice de riscuri.

Întrebarea practică pe care merită să ți-o pui săptămâna asta: față de cine din echipă ai așteptări prea mici — și de ce?

Alte recomandări:  10 provocări și soluții în Analiza de Business.