La finalul unui workshop, un participant a venit la mine și mi-a spus:
„Raluca, cred că a fost una dintre cele mai bune întâlniri pe care le-am avut în ultima perioadă.”
M-am bucurat. Cred că orice facilitator se bucură când aude asta.Câteva săptămâni mai târziu ne-am reîntâlnit. La începutul sesiunii i-am întrebat:
„Ce a rămas cu voi din întâlnirea noastră?”
S-a făcut liniște.Cineva și-a amintit un exercițiu. Altcineva o idee care îl pusese pe gânduri. Cei mai mulți și-au amintit atmosfera.Dar foarte puțini își mai aminteau concluziile.Nu mi s-a părut ciudat. Mi-am dat seama că și mie mi se întâmplă la fel.Plecam din întâlniri bune cu senzația că am făcut progrese, iar două săptămâni mai târziu eram deja prinsă în alte proiecte, alte ședințe, alte priorități.
Și atunci mi-am pus o întrebare.
Oare valoarea unei întâlniri se vede în energia cu care plecăm din sală sau în ceea ce facem diferit după aceea?
De atunci încerc să nu închei nicio întâlnire importantă fără câteva minute de reflecție.Am observat că acele câteva minute schimbă complet calitatea conversației.La început îi invit pe oameni să lase deoparte părerile și să vorbească doar despre ceea ce au observat.Nu este atât de ușor pe cât pare.De multe ori spunem:
“Nu am colaborat bine.”
“Comunicarea nu a fost bună.”
“Ședința nu a fost eficientă.”
Însă acestea sunt deja concluzii.
Când ne oprim puțin și ne întrebăm „Ce s-a întâmplat, concret?”, apar alte răspunsuri.
“Am petrecut aproape o oră discutând problema și doar câteva minute despre soluții.”
“Am plecat fiecare cu o altă înțelegere a responsabilităților.”
“Nimeni nu a întrebat dacă suntem cu toții pe aceeași pagină.”
Observațiile schimbă tonul conversației. Nu mai căutăm vinovați. Începem să înțelegem.Apoi vine întrebarea care, de cele mai multe ori, schimbă direcția discuției.
Și ce înseamnă asta pentru noi?
Îmi amintesc o echipă care era convinsă că problema era lipsa timpului.După câteva minute de reflecție, unul dintre participanți a spus:
„Cred că nu timpul a fost problema. Am evitat conversațiile dificile și am sperat că lucrurile se vor rezolva de la sine.”
În acel moment nimeni nu a mai vorbit despre termene.Toată lumea vorbea despre încredere.Despre curaj.Despre responsabilitate.Și atunci mi-am dat seama, încă o dată, că atunci când găsim întrebarea potrivită, răspunsurile apar aproape singure.La final rămâne o singură întrebare.
Ai plecat de acolo?
Nu cum schimbăm tot.Nu cum facem planul perfect.Doar care este următorul pas.Poate intenționați să încheiem fiecare ședință verificând dacă să plecăm cu aceeași cunoaștere.Poate să înțeleagă să cerem feedback-ul mai devreme. importante lucruri pe care le-am învățat în anii în care am lucrat cu echipe.Nu avem nevoie de mai multe soluții.Uneori avem nevoie de câteva minute în care să încetăm și să nu întrebăm ce să întâmplat cu adevărat.
Iar acum te invit la un exercițiu.
Gândește-te la ultima ședință, la ultimul workshop sau la ultimul proiect pe care l-ai încheiat.Și răspunde, doar pentru tine, la trei întrebări.
Ce sa întâmplat cu adevărat?
Ce îmi spune asta despre mine sau despre echipa mea?
Ce aleg să fac diferite date viitoare?
Nu te grăbi să răspunzi.Uneori, cele mai valoroase idei după câteva momente de liniște.Și poate că exact atunci începe adevărata învățare.
Dacă vrei să aprofundezi
Reflecția pe care am descris-o în acest articol are la bază structura What? – Şi ce dacă? – Acum ce? , parte din metodologia Liberating Structures , creată de Henri Lipmanowicz și Keith McCandless.
Ea este susținută și de modelul The Ladder of Inference , dezvoltat de Chris Argyris, care explică de ce avem tendința să trecem foarte repede de la observarea concluziilor, fără să explorăm conștient pașii intermediari ai gândirii.
Alte recomandări: 10 provocări și soluții în Analiza de Business.