#management #echipa

Adaptabilitatea fiecăruia dintre noi într-un mediu corporativ în care tot mai multe decizii se iau în afara controlului nostru

Există un tip de conversație pe care îl întâlnesc tot mai des în sesiunile mele de coaching.Situațiile diferă, dar tensiunea din spatele lor seamănă foarte mult. Bugetul este redus, iar un proiect la care cineva a lucrat luni întregi este amânat brusc. O reorganizare schimbă responsabilități care abia începuseră să fie clare. Implementarea inteligenței artificiale transformă o parte dintr-un rol înainte ca persoana care îl ocupă să aibă timp să înțeleagă ce înseamnă asta pentru ea. Vine un manager nou, cu un mod de lucru complet diferit. Prioritățile se schimbă la jumătatea anului, echipele se micșorează, dar așteptările rămân aceleași. Sau o decizie luată cu mai multe niveluri mai sus în organizație schimbă, aproape peste noapte, realitatea muncii cuiva.Oamenilor li se cere să se adapteze. Folosim atât de des acest cuvânt în companii, încât mă întreb uneori dacă ne mai oprim să vedem ce le cerem, de fapt.După mai bine de douăzeci de ani de lucru cu oameni și organizații, mă interesează tot mai mult adaptabilitatea ca experiență personală, nu doar ca abilitate a unei organizații. Ce se întâmplă în interiorul unui om atunci când mediul din jur se schimbă, iar el nu îl poate face să revină la cum era?
Aici adaptarea devine mult mai dificilă decât lasă să se înțeleagă expresii precum „agilitate”, „reziliență” sau „îmbrățișarea schimbării”.

Partea dificilă începe când realitatea nu se lasă negociată

Să presupunem că îi cer ceva unui coleg și stabilim împreună un termen. Termenul trece, iar eu mă simt frustrată. Poate interpretez întârzierea ca pe o lipsă de respect, pentru că eu nu mi-aș permite să nu îmi respect un angajament. Sau poate eu sunt persoana care acceptă mereu mai mult de lucru. Apare încă o sarcină și o preiau. Cineva are nevoie de ajutor și îi fac loc în program. Un proiect pierde din resurse, iar eu compensez muncind mai mult. Între timp, mă uit la o colegă care pare să poată spune, fără mare dificultate, că nu mai are loc pentru alte responsabilități. Și mă întreb cum reușește.La prima vedere, niciuna dintre aceste situații nu pare să aibă mare legătură cu adaptabilitatea. Prima pare o problemă de respectare a angajamentelor, a doua una de gestionare a volumului de muncă. Astfel de situații mici scot adesea la iveală ceva mai profund. Nu reacționăm doar la ceea ce se întâmplă. Reacționăm prin filtrul așteptărilor, standardelor, interpretărilor și regulilor personale pe care le-am adunat de-a lungul anilor.
„Dacă îmi asum ceva, mă țin de cuvânt. Și ceilalți ar trebui să facă la fel.
„Dacă este de lucru și pot să ajut, ar trebui să îmi asum.”
„Un coleg bun ajută.”
„Un lider puternic găsește o soluție.”
„Dacă spun nu, dezamăgesc pe cineva.”
Aceste reguli ne-au putut fi de mare folos. Poate chiar ne-au ajutat să ajungem unde suntem. Dificultatea apare când mediul se schimbă, dar regulile noastre interioare rămân imposibil de negociat.
Pentru mine, de aici începe cu adevărat adaptabilitatea individuală.

Uneori, planul nu este lucrul care are nevoie de flexibilitate

Când vorbim despre adaptarea la schimbare, ne concentrăm de obicei pe ce avem de făcut: să învățăm o tehnologie nouă, să lucrăm în noua structură, să ajustăm termenele, să schimbăm prioritățile, să dobândim încă o competență. Toate acestea contează. Dar am văzut mulți oameni foarte capabili care fac aceste schimbări în comportament și, în același timp, rămân prinși într-o luptă interioară cu realitatea care le-a făcut necesare. Lucrează în noua structură, dar continuă să o compare cu cea veche. Folosesc noul sistem, însă consumă multă energie încercând să demonstreze de ce cel anterior era mai bun. Preiau responsabilități suplimentare și devin tot mai frustrați că nimeni nu pare să observe cât duc pe umeri.
Din exterior, s-au adaptat. În interior, încă încearcă să negocieze cu un lucru care s-a întâmplat deja. Această diferență contează mult în mediul corporativ de astăzi. Lucrurile pe care angajații nu le pot controla personal par tot mai numeroase. Prioritățile strategice se schimbă repede. Deciziile de investiții sunt reconsiderate. Proiectele sunt accelerate, apoi puse în așteptare. Tehnologiile se dezvoltă mai repede decât fișele de post. Organizațiile se redesenează în timp ce oamenii încă încearcă să înțeleagă structura anterioară.Nu toate aceste decizii sunt bune. Iar „adaptabilitatea” nu ar trebui folosită ca o formulă politicoasă prin care li se cere oamenilor să suporte un leadership slab, un volum de muncă nerezonabil sau decizii care merită contestate. Există însă și un moment în care dorința ca realitatea să fie alta începe să consume tocmai energia de care avem nevoie pentru a decide ce facem în condițiile existente.

Riscul de a rămâne la mâna împrejurărilor

Folosesc cu grijă ideea de „victimă”, pentru că poate deveni ușor nedreaptă.În organizații există situații în care oamenii au, într-adevăr, foarte puțină putere. O persoană nu poate anula singură o reducere de buget la nivelul companiei, nu poate opri o reorganizare și nici o implementare AI aprobată de organizație. Să îi spui pur și simplu să „își asume responsabilitatea” pentru împrejurări pe care nu le-a creat poate însemna să ignori cât de puțin control are, de fapt.Întâlnim și o altă pierdere a capacității de a acționa. Se instalează mai discret. Începe atunci când „Nu pot schimba asta” devine, încetul cu încetul, „Nu pot face nimic”.
Cele două afirmații nu înseamnă același lucru.
Poate nu pot schimba decizia privind bugetul, dar pot reevalua ce se poate livra, în mod realist, cu resursele rămase. Poate nu pot controla implementarea AI, dar pot decide dacă o privesc în primul rând ca pe o amenințare la adresa competenței mele actuale sau dacă încerc să o înțeleg suficient de bine încât să văd unde pot aduce valoare mai departe. Poate nu îl pot face pe colegul meu să privească termenele exact ca mine, dar pot schimba felul în care stabilim așteptările, cum revin asupra unui termen și cât de repede transform comportamentul lui într-o concluzie despre respect.Iar dacă sunt permanent supraîncărcată, în timp ce colega de lângă mine pare să știe să își protejeze timpul, întrebarea utilă s-ar putea să nu mai fie „Cum își permite ea să spună nu?”, ci „Ce face atât de dificil pentru mine să spun nu?”. Această întrebare îmi readuce atenția acolo unde pot face ceva.

Adaptabilitatea nu înseamnă să accepți la nesfârșit

Aceasta este, poate, distincția la care țin cel mai mult.O persoană adaptabilă nu este cea care acceptă orice, preia fiecare sarcină în plus, zâmbește la fiecare reorganizare și se modelează continuu după nevoile companiei. Asta nu înseamnă adaptabilitate. Uneori înseamnă să te adaptezi atât de mult la cerințele celorlalți, încât nu îți mai lași loc pentru propriile nevoi și limite. Adaptabilitatea cere suficientă flexibilitate interioară pentru a ne regândi răspunsul atunci când împrejurările se schimbă. Și, în același timp, suficientă claritate pentru a ști unde putem face compromisuri și unde nu. Uneori, adaptarea înseamnă să înveți ceva nou. Alteori, să îți schimbi așteptările. Poate însemna să porți o conversație mai devreme, în loc să aduni frustrări timp de trei luni. Sau să refuzi o sarcină în plus, pentru că vechea strategie de a fi mereu disponibil nu mai poate continua. Și uneori adaptarea duce la o concluzie mai incomodă: poate că înțeleg foarte bine noua realitate, dar nu mai vreau să fac parte din ea.Și plecarea poate fi un răspuns adaptativ. La fel și contestarea unei decizii sau cererea unor condiții diferite. Nu trebuie să rămânem cu orice preț. Contează să răspundem conștient, în loc să rămânem blocați între realitatea pe care o avem și cea pe care credem că ar fi trebuit să o avem.

Ce încerci încă să controlezi, deși nu mai ține de tine? Și ce lași deoparte, deși acolo ai putea face ceva?

Între cele două părți ale întrebării se ascunde adesea surprinzător de multă energie.Când împrejurările se schimbă mai repede decât ne-am dori, adaptabilitatea nu înseamnă să devenim indiferenți la ceea ce ni se întâmplă. Înseamnă să alegem cu mai multă atenție unde ne îndreptăm atenția, la ce ne opunem și unde ne folosim capacitatea de a acționa. Nu putem alege fiecare structură nouă, fiecare decizie de buget, comportamentul fiecărui coleg, fiecare schimbare tehnologică sau fiecare schimbare de direcție care ne afectează. Dar putem continua să ne uităm la regulile interioare cu care întâmpinăm aceste realități. Putem decide care încă ne ajută, care au nevoie de mai multă flexibilitate și care exprimă limite pe care merită să le protejăm.

Poate că aceasta este una dintre cele mai importante forme de adaptabilitate în prezent: să rămânem capabili să alegem cum răspundem, chiar și atunci când lumea din jur se schimbă.